Aşteptarea

Tăcută ca icoana curată pe sticlă

Te aşteaptă la capăt de poduri şi timp.

Răsari ca în vii sclipiri de faclă

O, zeu alungat chiar ieri din Olimp.

 

 

Tu de vii, să-i spui „O noapte bună”

Şi ziua cea de mâine tot bun-a fi

Căci te aşteaptă iaraşi ca o zână

Din miez de noapte până-n zori de zi.

 

 

E sticla-n faţă şi-ntunecos la spate

E-aproape miez de neguri şi miez de ciocârlii.

Te strigă adânc, prin tot atâtea şoapte

Îţi zice zi de zi, să vii, să vii…

 

 

Dar ea te-aşteaptă de vreo două ceasuri

Înăbuşind în perne tot suspinu-i greu

Nu-i spune că te-ai rătăcit prin alte glasuri,

Nu vezi în ea puteri de semi-zeu?

 

 

De te-ar putea strivi într-o clipită

S-arunce peste glob un univers latent

Nu s-ar lăsa de tot orbită

Te-ar aştepta în şoaptă şi atent.

 

 

Şi oare-ar mai conta mii de versuri

Ce disperat le-aşterne-n taină noaptea.

Tot nu ţi-ar da destule înţelesuri,

Când ţi-ar dezvălui în tropot moartea.

Jungla

Mă caţăr mai adânc peste vremuri

şi oameni,

iar turnurile sunt muşuroaie de furnici.

Iau fiecare stradă şi o transform în potecă,

fiecare casă şi liană,

fiecare căţel şi fiară,

fiecare om şi canibal.

E mai adânc întunericul aici, în oraş,

unde bestiile te atacă atunci

când acolo te sfâşie câteodată.

Mă pierd prin labirintul de uliţe şi mortar

dorind să iau în mână un topor

să retez abundenţa de ignoranţă.

Răscoala din mintea mea se linişteşte

în picuri de alabastru potoliţi de Marea Cascadă.

Şi arunc un bănuţ…

Să fie cu noroc!

Doar fântâna arteziană murmură printre zgomote

„Aici nu e noroc, e doar haos

sau poate am uitat să mai cânt în focul

naturii dezlănţuite.”

Iar stropii sar zglobiu şi trist.

RESPIRAŢIA

 

E vag şi totuşi uneori e atât de aproape

că pot să simt

în ceafă

respiraţia sacadată.

Şi mi-e frică.

Tremur.

Un tremur sfânt,

lin

până ce moare orice urmă de senzaţie.

Nu îmi mai pasă de respiraţie,

Ci mai mult de plămânul meu stâng

căci pe cel drept l-am pierdut

printre picături de praf.

Respir…

Da!

Aţi fi crezut vreodată că poate să mi se întretaie

Respiraţia

doar cu un plămân.

Şocant de dureros pentru cei ce respiră cu

doi plămâni sau cu trei…

căci unul l-au furat de la mine.

Probabil şi transpiraţia a coborât pe plămân

căci a început să putrezească.

Şi cred că o să-l îngrop şi o să respir

prin branhii.

O să mă simt acasă în final.

Mai apoi o să-mi cumpăr

un alt plămân,

poate şi un creier.

Dar până atunci o să respir prin branhii, 

una câte una,

până o să termin oxigenul.

Atunci o să cumpăr o altă lume,

sau poate oxigen!…

Netrăitele

Pentru toate lacrimile ce nu s-au scurs

De pe ochii mei ce te-ar pătrunde-adânc,

Am plâns în miez de noapte lăbi de urs

Şi ceasuri lungi şi nesecate-am plâns.

 

Pentru toate zâmbetele ce n-au înflorit

În ceas de taină, ba de asfinţit

Am râs privind petalele cum curg

Adânc şi surd peste un alt mormânt.

 

Pentru toate clipele ce n-au sosit

Şi s-au ascuns sub bolte vii de stele

Te-am întrebat ades: Eşti fericit?

Dar fericirea nu era in ele.

 

 

Pentru toate netrăitele mele gânduri

Vin azi să cer iertare şi-n mare şi-n adânc.

Dar las de veghe ale mele rânduri

De plâns şi râs şi bolte în ascuns.

Balada celei neatinse

 

Priveşti adânc, de parcă prima oară
Pe mine m-ai privi mai în tăcere
Şi ai vărsa potir de lună plină
Cu aur, zâmbet, foşnet şi durere.
Atârni mereu de-a ta pălărioară
Şi florile ce plâng cu-a lor suspin
Şi zarea-ţi mai de tot senină
Şi cupa-ţi plină de pelin.

Cu pasul tău de domnişoară
Treci violent şi tot nepăsător
Peste-ale vieţii farmece meleaguri
Cu cântu-i dulce murmurat de-un nor.
Te lepezi tu, candidă primăvară,
De stânci şi bolovani ameţitori;
Deşiri încet şi în şiraguri
Ai tăi ochi limpezi, reci şi sclipitori.

De-ai rămânea fadă ca o piatră,
Purtând povara-ţi fecioriei-n piept,
Curată, pură, tandră şi uscată
Ţinându-ţi capul falnic, sus şi drept;
Te-aş arunca precum o sutră
Din mâini scorţoase de păgân nedemn
Şi m-ai privi apoi ca mută
Zdrobind în mâini al gingăşiei semn.

Sclipiri de lună

Şi spune-mi cum aş putea fi cu adevărat tristă când cineva aşa de special ca tine îmi oferă toată atenţia lui, i-a spus Luna Soarelui. Şi spune-mi cum aş putea să nu luminez la rându-mi când tu îţi reverşi bunătatea ta peste mine?  Eu voi cânta, dar sclipiri de lună. Mă voi oglindi, dar în tainice pâraie. Mă voi juca, dar cu pletele Sânzienelor. Voi lumina, dar atât de tainic încât doar îndrăgostiţii să se bucure de paloarea mea.

RÂNDURI PENTRU STUDENTUL NECUNOSCUT

Nu ştiu cine eşti, dar te-am văzut într-o zi pe când mergeai încruntat la facultate şi

ţi-am zâmbit din tramvai. Dar tu te-ai încruntat…Ştiam că e dimineaţă şi nu poţi să zâmbeşti.Şi eu sunt la fel în dimineţile de luni când somnul se furişează din pat pe străzi şi în facultăţi. Probabil nu trebuia să mă aştept să facă cineva ce nu fac eu însămi…Apoi m-am îndreptat şi eu spre cursuri făcând exact ce făceai tu. Azi am încercat să nu mai zâmbesc. Aveam ciudata impresie că grimasa aceasta de seriozitate îmi va da aura aceea de superioritate. Dar i-am simţit pe toţi cum se depărtează de mine şi se uită cu mirare la o încercare nereuşită de deprimare. Am încercat să fiu ca tine şi abia atunci am simţit ce înseamnă să fii veşnic încruntat. Şi am zâmbit sperând că poate într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.

Credeam că nu o să te mai văd niciodată, dar iată-te din nou la barul din colţ cumpărându-ţi o cafea. Strâmbai din nas că e prea botezată. Cum vroiai să fie altfel la cei 5000 de lei? Erai înconjurat de nişte prieteni. Şi totuşi erai trist… De ce oare? Probabil cafeaua e de vină…nu e destul de amară. Sau poate prieteni… Nu ştiu. Am tăcut şi am luat şi eu o cafea. Aveai dreptate. Era botezată. Şi am zâmbit…cred că uitându-mă la tine. Prietenii tăi mi-au zâmbit, vânzătoarea mi-a zâmbit, soarele mi-a zâmbit, cred că şi Dumnezeu a zâmbit. Iar tu ai trecut mai departe nepăsător. Am luat din acel moment hotărârea să zâmbesc la fiecare lucru frumos din viaţa mea sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.

Mai pe sfârşitul zilei a început să plouă…aşa mărunt şi romantic. Şi colegii îmi spun că vom avea multe sinucideri pe vremea aceasta. Mai să îţi tai venele. Iar eu am zâmbit la gluma lor lugubră şi am dat să plec către un loc mai călduţ. Dar m-am oprit, căci în faţa facultăţii te-am revăzut zgribulit înjurând ploaia. De ar fi ştiut săracii stropi ce vor produce în sufletul tău, nici nu ar fi coborât din cer. Oarecum te înţeleg. Nici mie nu îmi place ploaia, căci uneori simt că plouă şi în sufletul meu. Aş fi vrut să îţi dau umbrela mea, dacă aş fi avut una…Am privit cu neputinţă cum te scurgi pe lângă pereţi şi te transformi în umbră. Nu am mai vrut să zâmbesc înţelegând tot zbuciumul din sufletul tău, dar am făcut-o crezând că te vei uita înapoi şi zâmbetul îţi va însenina pentru o secundă de veşnicie viaţa. Dar nu te-ai întors.

Şi nu te-am mai văzut…

Probabil vei ştii că e vorba despre tine. Nu te cunosc. Totuşi dacă vei vedea într-o dimineaţă de luni pe cineva zâmbindu-ţi sau cineva va zâmbi gustând din aceeaşi cafea de la colţul străzii sau poate într-o zi ploioasă cineva va flutura pe buze un zâmbet pentru tine, să ştii că sunt eu. Dacă vrei poţi să îmi şi zâmbeşti înapoi. Dar te rog, te rog mult să nu te încrunţi, căci poate în mine se va rupe puţină veşnicie…şi zâmbetul cui i-l voi lăsa?

Nu ştiu cine eşti, dar eu zâmbesc pentru tine sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel…