Aşteptarea

Tăcută ca icoana curată pe sticlă

Te aşteaptă la capăt de poduri şi timp.

Răsari ca în vii sclipiri de faclă

O, zeu alungat chiar ieri din Olimp.

 

 

Tu de vii, să-i spui „O noapte bună”

Şi ziua cea de mâine tot bun-a fi

Căci te aşteaptă iaraşi ca o zână

Din miez de noapte până-n zori de zi.

 

 

E sticla-n faţă şi-ntunecos la spate

E-aproape miez de neguri şi miez de ciocârlii.

Te strigă adânc, prin tot atâtea şoapte

Îţi zice zi de zi, să vii, să vii…

 

 

Dar ea te-aşteaptă de vreo două ceasuri

Înăbuşind în perne tot suspinu-i greu

Nu-i spune că te-ai rătăcit prin alte glasuri,

Nu vezi în ea puteri de semi-zeu?

 

 

De te-ar putea strivi într-o clipită

S-arunce peste glob un univers latent

Nu s-ar lăsa de tot orbită

Te-ar aştepta în şoaptă şi atent.

 

 

Şi oare-ar mai conta mii de versuri

Ce disperat le-aşterne-n taină noaptea.

Tot nu ţi-ar da destule înţelesuri,

Când ţi-ar dezvălui în tropot moartea.

Jungla

Mă caţăr mai adânc peste vremuri

şi oameni,

iar turnurile sunt muşuroaie de furnici.

Iau fiecare stradă şi o transform în potecă,

fiecare casă şi liană,

fiecare căţel şi fiară,

fiecare om şi canibal.

E mai adânc întunericul aici, în oraş,

unde bestiile te atacă atunci

când acolo te sfâşie câteodată.

Mă pierd prin labirintul de uliţe şi mortar

dorind să iau în mână un topor

să retez abundenţa de ignoranţă.

Răscoala din mintea mea se linişteşte

în picuri de alabastru potoliţi de Marea Cascadă.

Şi arunc un bănuţ…

Să fie cu noroc!

Doar fântâna arteziană murmură printre zgomote

„Aici nu e noroc, e doar haos

sau poate am uitat să mai cânt în focul

naturii dezlănţuite.”

Iar stropii sar zglobiu şi trist.

RESPIRAŢIA

 

E vag şi totuşi uneori e atât de aproape

că pot să simt

în ceafă

respiraţia sacadată.

Şi mi-e frică.

Tremur.

Un tremur sfânt,

lin

până ce moare orice urmă de senzaţie.

Nu îmi mai pasă de respiraţie,

Ci mai mult de plămânul meu stâng

căci pe cel drept l-am pierdut

printre picături de praf.

Respir…

Da!

Aţi fi crezut vreodată că poate să mi se întretaie

Respiraţia

doar cu un plămân.

Şocant de dureros pentru cei ce respiră cu

doi plămâni sau cu trei…

căci unul l-au furat de la mine.

Probabil şi transpiraţia a coborât pe plămân

căci a început să putrezească.

Şi cred că o să-l îngrop şi o să respir

prin branhii.

O să mă simt acasă în final.

Mai apoi o să-mi cumpăr

un alt plămân,

poate şi un creier.

Dar până atunci o să respir prin branhii, 

una câte una,

până o să termin oxigenul.

Atunci o să cumpăr o altă lume,

sau poate oxigen!…

Netrăitele

Pentru toate lacrimile ce nu s-au scurs

De pe ochii mei ce te-ar pătrunde-adânc,

Am plâns în miez de noapte lăbi de urs

Şi ceasuri lungi şi nesecate-am plâns.

 

Pentru toate zâmbetele ce n-au înflorit

În ceas de taină, ba de asfinţit

Am râs privind petalele cum curg

Adânc şi surd peste un alt mormânt.

 

Pentru toate clipele ce n-au sosit

Şi s-au ascuns sub bolte vii de stele

Te-am întrebat ades: Eşti fericit?

Dar fericirea nu era in ele.

 

 

Pentru toate netrăitele mele gânduri

Vin azi să cer iertare şi-n mare şi-n adânc.

Dar las de veghe ale mele rânduri

De plâns şi râs şi bolte în ascuns.

Balada celei neatinse

 

Priveşti adânc, de parcă prima oară
Pe mine m-ai privi mai în tăcere
Şi ai vărsa potir de lună plină
Cu aur, zâmbet, foşnet şi durere.
Atârni mereu de-a ta pălărioară
Şi florile ce plâng cu-a lor suspin
Şi zarea-ţi mai de tot senină
Şi cupa-ţi plină de pelin.

Cu pasul tău de domnişoară
Treci violent şi tot nepăsător
Peste-ale vieţii farmece meleaguri
Cu cântu-i dulce murmurat de-un nor.
Te lepezi tu, candidă primăvară,
De stânci şi bolovani ameţitori;
Deşiri încet şi în şiraguri
Ai tăi ochi limpezi, reci şi sclipitori.

De-ai rămânea fadă ca o piatră,
Purtând povara-ţi fecioriei-n piept,
Curată, pură, tandră şi uscată
Ţinându-ţi capul falnic, sus şi drept;
Te-aş arunca precum o sutră
Din mâini scorţoase de păgân nedemn
Şi m-ai privi apoi ca mută
Zdrobind în mâini al gingăşiei semn.