Soarele apune şi nu îl plăteşti dacă nu mai răsare pentru că durează doar două clipe de eternitate până să vină înapoi. Nu. Nu suntem în Finlanda unde totul e de un alb lăptos, cromatic, enervant de cu soare şi cu urme de auroră boreală. Acolo aş face o noapte albă cu voie sau fără voie, cu jaluzelele adânc trase peste obloane, cu dopurile în urechi, disperat de a prinde un ochi închis în învăluirea de alb. Ar fi o noapte ca oricare alta, neagră şi adâncă, un suflet de uriaş ce surpă totul, o noapte ce ar găzduit în câteva ceasuri minunea cerească atât de primitivă, atât de filosofică.
M-aş pregăti de cu ziuă, nu pentru că aş avea ceva de pregătit, poate doar sufletul, doar inima ce va suna în acorduri de lună. M-aş emoţiona la gândul că voi fi printre puţinii martori care în miez de noapte stau şi privesc cu disperare şi încântare cerul de petrol al săracei mele ţări ce în câteva ore va dormi nelegănată. Bănuiesc că va fi frig, doară e februarie, dar acuma nu mai bănuiesc. La fel de bine poate fi un cer tropical de vară, încleştat cu constelaţii mii şi mii. Şi totuşi va fi aici pe plai mioritic, aici unde trebuie să ne pregătim psiho-social pentru orice eveniment major.
L-am ajutat să scoată telescopul din casă. Nu e o mare filosofie, mă pregăteam de fapt să plec până în oraş. Un vin fiert îmi făcea ademenitor cu ochiul. Şi îi făcea şi lui. Da, să sărbătorim înainte ca totul să se întâmple. Aşa se cuvine acum, să intrăm în ritmul de sărbătoare. O horă nebunească de scorţisoară şi cuişoare, cu fructe care plutesc ademenitor. Ne-am adunat vreo câtiva în jurul lui şi l-am sorbit în semi-tăcere, cu o emoţie gravă, profundă, adâncă, de parcă ne-ar fi aşteptat la ultima înghiţitură raiul sau iadul. E deja 11 şi timpul se apropie de nemurire. Luăm totul în spinare şi ne îndreptăm spre Grădina Morii. E întuneric acolo, e frică. Toţi ştiu că mie îmi e o frică teribilă de întuneric. Nu contează. O voi învinge. Luna îmi e farul. O văd printre pomii, poleind aleile parcului. Trec ca de atâtea ori pe acolo şi văd cum răsar de prin tufişuri amintirile lăsate primăvara trecută şi vara trecută şi toamna trecută. Acum e iarna trecută. Urmele sunt proaspete. Doar noi suntem aceeaşi, doar ce simţim e la fel…sau oare a crescut aşa de tulburător încât nici noi nu ne mai recunoaştem amintirile.
Malul apei. Aici instalăm totul. Telescoape, lunete, pe noi. Se aude la doi paşi Iza. Zbuciumata Iza, frumos curgătoare pe sub poduri tremurătoare, gata să primească la sânul ei poleitura de lună, de stele. Parcă încremeneşte totul. Undeva departe sunt luminile oraşului. L-am lăsat în spate. Nu are ce căuta într-un vis de noapte albă. E prea roz şi galben, prea gălăgios şi agitat. Constat cu stupoare că Saturn are inele, în practică are inele, în teorie are el mai multe. Roiuri de stele curg deasupra mea. Nu ştiam că există, nu le-am văzut niciodată, atâtea roiuri, atâtea constelaţii, atâta Centură a lui Orion. Se scurge noaptea greu, cu îmbrăţişarea zglobie şi sărutarea frenetică a naturii, cu Iza în timpane şi lumea la picioare.
Începe! Miraculos vârcolaci mii şi mii se zbat printre noi. Se urcă sus, sus la lună şi o devorează încet bucată cu bucată, înghiţitură, cu înghiţitură. Dietă de lună. Mă uit mirată. Farul meu dispare, încet şi încet. Şi alţii o văd. Dar nu ca mine. E luna mea, e muza mea. Nu mai e nici Iza poleită, nici păduri argintate, nici tu nu mai eşti de lapte. E cinci. E sângeriu totul. Luna varsă sânge, stelele strălucesc mai tare. Iată-l pe Saturn, iat-o pe Venus, au venit la festin. Roiuri de stele saltă în strălucirea lor, miraje ce le credeam inexistente se profilează pe oglindă de telescop. E forfotă în ceruri. Aici jos e linişte, sunt clickuri de aparate, sunt unde de apă. Sunt eu. Sunt fericită. Noaptea nu mai e albă, e sângerie. Aş vrea să fie sângerie şi mâine dimineaţă.
E aproape ziuă şi vârcolacii se spulberă către casa lor cerească. Of, dar noi suntem vârcolacii, pământeni ce devorăm cu umbra noastră maiestoasă luna. Apune albă şi tristă luna. Încet, încet ieşind din umbră. Numai noi nu suntem albi, poate doar trisţi. A venit dimineaţa. Am fost martorii unui miracol. Un sentiment de exaltare şi amărăciune ne cuprinde, de fericire şi tristeţe, de beautitudine stupidă şi melancolie. A fost eclipsa, am fost eu, ai fost tu, a fost natura întreagă. Departe de zbucium, departe de lumini violente, iarbă îngheţată, zăpadă sau flori de cireş, cald sau frig. Şi ce dacă vrei să răsari, Soare? Eu nu te mai plătesc. M-a vrăjit Noaptea Albă.
