Nu ştiu cine eşti, dar te-am văzut într-o zi pe când mergeai încruntat la facultate şi
ţi-am zâmbit din tramvai. Dar tu te-ai încruntat…Ştiam că e dimineaţă şi nu poţi să zâmbeşti.Şi eu sunt la fel în dimineţile de luni când somnul se furişează din pat pe străzi şi în facultăţi. Probabil nu trebuia să mă aştept să facă cineva ce nu fac eu însămi…Apoi m-am îndreptat şi eu spre cursuri făcând exact ce făceai tu. Azi am încercat să nu mai zâmbesc. Aveam ciudata impresie că grimasa aceasta de seriozitate îmi va da aura aceea de superioritate. Dar i-am simţit pe toţi cum se depărtează de mine şi se uită cu mirare la o încercare nereuşită de deprimare. Am încercat să fiu ca tine şi abia atunci am simţit ce înseamnă să fii veşnic încruntat. Şi am zâmbit sperând că poate într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.
Credeam că nu o să te mai văd niciodată, dar iată-te din nou la barul din colţ cumpărându-ţi o cafea. Strâmbai din nas că e prea botezată. Cum vroiai să fie altfel la cei 5000 de lei? Erai înconjurat de nişte prieteni. Şi totuşi erai trist… De ce oare? Probabil cafeaua e de vină…nu e destul de amară. Sau poate prieteni… Nu ştiu. Am tăcut şi am luat şi eu o cafea. Aveai dreptate. Era botezată. Şi am zâmbit…cred că uitându-mă la tine. Prietenii tăi mi-au zâmbit, vânzătoarea mi-a zâmbit, soarele mi-a zâmbit, cred că şi Dumnezeu a zâmbit. Iar tu ai trecut mai departe nepăsător. Am luat din acel moment hotărârea să zâmbesc la fiecare lucru frumos din viaţa mea sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.
Mai pe sfârşitul zilei a început să plouă…aşa mărunt şi romantic. Şi colegii îmi spun că vom avea multe sinucideri pe vremea aceasta. Mai să îţi tai venele. Iar eu am zâmbit la gluma lor lugubră şi am dat să plec către un loc mai călduţ. Dar m-am oprit, căci în faţa facultăţii te-am revăzut zgribulit înjurând ploaia. De ar fi ştiut săracii stropi ce vor produce în sufletul tău, nici nu ar fi coborât din cer. Oarecum te înţeleg. Nici mie nu îmi place ploaia, căci uneori simt că plouă şi în sufletul meu. Aş fi vrut să îţi dau umbrela mea, dacă aş fi avut una…Am privit cu neputinţă cum te scurgi pe lângă pereţi şi te transformi în umbră. Nu am mai vrut să zâmbesc înţelegând tot zbuciumul din sufletul tău, dar am făcut-o crezând că te vei uita înapoi şi zâmbetul îţi va însenina pentru o secundă de veşnicie viaţa. Dar nu te-ai întors.
Şi nu te-am mai văzut…
Probabil vei ştii că e vorba despre tine. Nu te cunosc. Totuşi dacă vei vedea într-o dimineaţă de luni pe cineva zâmbindu-ţi sau cineva va zâmbi gustând din aceeaşi cafea de la colţul străzii sau poate într-o zi ploioasă cineva va flutura pe buze un zâmbet pentru tine, să ştii că sunt eu. Dacă vrei poţi să îmi şi zâmbeşti înapoi. Dar te rog, te rog mult să nu te încrunţi, căci poate în mine se va rupe puţină veşnicie…şi zâmbetul cui i-l voi lăsa?
Nu ştiu cine eşti, dar eu zâmbesc pentru tine sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel…
