Mă caţăr mai adânc peste vremuri
şi oameni,
iar turnurile sunt muşuroaie de furnici.
Iau fiecare stradă şi o transform în potecă,
fiecare casă şi liană,
fiecare căţel şi fiară,
fiecare om şi canibal.
E mai adânc întunericul aici, în oraş,
unde bestiile te atacă atunci
când acolo te sfâşie câteodată.
Mă pierd prin labirintul de uliţe şi mortar
dorind să iau în mână un topor
să retez abundenţa de ignoranţă.
Răscoala din mintea mea se linişteşte
în picuri de alabastru potoliţi de Marea Cascadă.
Şi arunc un bănuţ…
Să fie cu noroc!
Doar fântâna arteziană murmură printre zgomote
„Aici nu e noroc, e doar haos
sau poate am uitat să mai cânt în focul
naturii dezlănţuite.”
Iar stropii sar zglobiu şi trist.
