Tăcută ca icoana curată pe sticlă

Te aşteaptă la capăt de poduri şi timp.

Răsari ca în vii sclipiri de faclă

O, zeu alungat chiar ieri din Olimp.

Tu de vii, să-i spui „O noapte bună”

Şi ziua cea de mâine tot bun-a fi

Căci te aşteaptă iaraşi ca o zână

Din miez de noapte până-n zori de zi.

E sticla-n faţă şi-ntunecos la spate

E-aproape miez de neguri şi miez de ciocârlii.

Te strigă adânc, prin tot atâtea şoapte

Îţi zice zi de zi, să vii, să vii…

Dar ea te-aşteaptă de vreo două ceasuri

Înăbuşind în perne tot suspinu-i greu

Nu-i spune că te-ai rătăcit prin alte glasuri,

Nu vezi în ea puteri de semi-zeu?

De te-ar putea strivi într-o clipită

S-arunce peste glob un univers latent

Nu s-ar lăsa de tot orbită

Te-ar aştepta în şoaptă şi atent.

Şi oare-ar mai conta mii de versuri

Ce disperat le-aşterne-n taină noaptea.

Tot nu ţi-ar da destule înţelesuri,

Când ţi-ar dezvălui în tropot moartea.

Mă caţăr mai adânc peste vremuri

şi oameni,

iar turnurile sunt muşuroaie de furnici.

Iau fiecare stradă şi o transform în potecă,

fiecare casă şi liană,

fiecare căţel şi fiară,

fiecare om şi canibal.

E mai adânc întunericul aici, în oraş,

unde bestiile te atacă atunci

când acolo te sfâşie câteodată.

Mă pierd prin labirintul de uliţe şi mortar

dorind să iau în mână un topor

să retez abundenţa de ignoranţă.

Răscoala din mintea mea se linişteşte

în picuri de alabastru potoliţi de Marea Cascadă.

Şi arunc un bănuţ…

Să fie cu noroc!

Doar fântâna arteziană murmură printre zgomote

„Aici nu e noroc, e doar haos

sau poate am uitat să mai cânt în focul

naturii dezlănţuite.”

Iar stropii sar zglobiu şi trist.

E vag şi totuşi uneori e atât de aproape

că pot să simt

în ceafă

respiraţia sacadată.

Şi mi-e frică.

Tremur.

Un tremur sfânt,

lin

până ce moare orice urmă de senzaţie.

Nu îmi mai pasă de respiraţie,

Ci mai mult de plămânul meu stâng

căci pe cel drept l-am pierdut

printre picături de praf.

Respir…

Da!

Aţi fi crezut vreodată că poate să mi se întretaie

Respiraţia

doar cu un plămân.

Şocant de dureros pentru cei ce respiră cu

doi plămâni sau cu trei…

căci unul l-au furat de la mine.

Probabil şi transpiraţia a coborât pe plămân

căci a început să putrezească.

Şi cred că o să-l îngrop şi o să respir

prin branhii.

O să mă simt acasă în final.

Mai apoi o să-mi cumpăr

un alt plămân,

poate şi un creier.

Dar până atunci o să respir prin branhii, 

una câte una,

până o să termin oxigenul.

Atunci o să cumpăr o altă lume,

sau poate oxigen!…

Pentru toate lacrimile ce nu s-au scurs

De pe ochii mei ce te-ar pătrunde-adânc,

Am plâns în miez de noapte lăbi de urs

Şi ceasuri lungi şi nesecate-am plâns.

Pentru toate zâmbetele ce n-au înflorit

În ceas de taină, ba de asfinţit

Am râs privind petalele cum curg

Adânc şi surd peste un alt mormânt.

Pentru toate clipele ce n-au sosit

Şi s-au ascuns sub bolte vii de stele

Te-am întrebat ades: Eşti fericit?

Dar fericirea nu era in ele.

Pentru toate netrăitele mele gânduri

Vin azi să cer iertare şi-n mare şi-n adânc.

Dar las de veghe ale mele rânduri

De plâns şi râs şi bolte în ascuns.

Priveşti adânc, de parcă prima oară
Pe mine m-ai privi mai în tăcere
Şi ai vărsa potir de lună plină
Cu aur, zâmbet, foşnet şi durere.
Atârni mereu de-a ta pălărioară
Şi florile ce plâng cu-a lor suspin
Şi zarea-ţi mai de tot senină
Şi cupa-ţi plină de pelin.

De-ai rămânea fadă ca o piatră,
Purtând povara-ţi fecioriei-n piept,
Curată, pură, tandră şi uscată
Ţinându-ţi capul falnic, sus şi drept;
Te-aş arunca precum o sutră
Din mâini scorţoase de păgân nedemn
Şi m-ai privi apoi ca mută
Zdrobind în mâini al gingăşiei semn.

Nu ştiu cine eşti, dar te-am văzut într-o zi pe când mergeai încruntat la facultate şi

ţi-am zâmbit din tramvai. Dar tu te-ai încruntat…Ştiam că e dimineaţă şi nu poţi să zâmbeşti.Şi eu sunt la fel în dimineţile de luni când somnul se furişează din pat pe străzi şi în facultăţi. Probabil nu trebuia să mă aştept să facă cineva ce nu fac eu însămi…Apoi m-am îndreptat şi eu spre cursuri făcând exact ce făceai tu. Azi am încercat să nu mai zâmbesc. Aveam ciudata impresie că grimasa aceasta de seriozitate îmi va da aura aceea de superioritate. Dar i-am simţit pe toţi cum se depărtează de mine şi se uită cu mirare la o încercare nereuşită de deprimare. Am încercat să fiu ca tine şi abia atunci am simţit ce înseamnă să fii veşnic încruntat. Şi am zâmbit sperând că poate într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.

Credeam că nu o să te mai văd niciodată, dar iată-te din nou la barul din colţ cumpărându-ţi o cafea. Strâmbai din nas că e prea botezată. Cum vroiai să fie altfel la cei 5000 de lei? Erai înconjurat de nişte prieteni. Şi totuşi erai trist… De ce oare? Probabil cafeaua e de vină…nu e destul de amară. Sau poate prieteni… Nu ştiu. Am tăcut şi am luat şi eu o cafea. Aveai dreptate. Era botezată. Şi am zâmbit…cred că uitându-mă la tine. Prietenii tăi mi-au zâmbit, vânzătoarea mi-a zâmbit, soarele mi-a zâmbit, cred că şi Dumnezeu a zâmbit. Iar tu ai trecut mai departe nepăsător. Am luat din acel moment hotărârea să zâmbesc la fiecare lucru frumos din viaţa mea sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel.

Mai pe sfârşitul zilei a început să plouă…aşa mărunt şi romantic. Şi colegii îmi spun că vom avea multe sinucideri pe vremea aceasta. Mai să îţi tai venele. Iar eu am zâmbit la gluma lor lugubră şi am dat să plec către un loc mai călduţ. Dar m-am oprit, căci în faţa facultăţii te-am revăzut zgribulit înjurând ploaia. De ar fi ştiut săracii stropi ce vor produce în sufletul tău, nici nu ar fi coborât din cer. Oarecum te înţeleg. Nici mie nu îmi place ploaia, căci uneori simt că plouă şi în sufletul meu. Aş fi vrut să îţi dau umbrela mea, dacă aş fi avut una…Am privit cu neputinţă cum te scurgi pe lângă pereţi şi te transformi în umbră. Nu am mai vrut să zâmbesc înţelegând tot zbuciumul din sufletul tău, dar am făcut-o crezând că te vei uita înapoi şi zâmbetul îţi va însenina pentru o secundă de veşnicie viaţa. Dar nu te-ai întors.

Şi nu te-am mai văzut…

Probabil vei ştii că e vorba despre tine. Nu te cunosc. Totuşi dacă vei vedea într-o dimineaţă de luni pe cineva zâmbindu-ţi sau cineva va zâmbi gustând din aceeaşi cafea de la colţul străzii sau poate într-o zi ploioasă cineva va flutura pe buze un zâmbet pentru tine, să ştii că sunt eu. Dacă vrei poţi să îmi şi zâmbeşti înapoi. Dar te rog, te rog mult să nu te încrunţi, căci poate în mine se va rupe puţină veşnicie…şi zâmbetul cui i-l voi lăsa?

Nu ştiu cine eşti, dar eu zâmbesc pentru tine sperând că într-o zi vei putea să faci şi tu la fel…

Zâmbind candid cu lacrimi de fericire la colţul ochilor, cu soarele parcă răsărind în colţurile gurii ce spune pentru prima dată „soare”, „lumină”, „iubire”, neştiind ce înseamnă toate aceste nimicuri pământene, copilul din mine mă priveşte iar , ca de fiecare dată din colţul oglinzii cu îndrăzneală şi vervă spunându-mi că a răsărit din nou soarele pe strada mea. Cum să-i spui unui copil că se înşeală când vede soarele, chiar şi acolo unde sunt nori groşi. Mă uit la el supărat de maturitatea mea explicându-i părinteşte că astăzi este o zi noroasă şi urâtă, de aceea să nu mai spună nimănui că e soare. Mă tem că-l vor considera nebun. Iar el, copilul din mine, urlă în gura mare, „E soare! Chiar dacă voi, oamenilor mari, nu vedeţi!” Ce să faci…din partea mea fie şi soare, căci acum se aşterne pe pământ strat după strat nea, învelitoare după învelitoare…până a transformat casă în bârlog de urşi, ce se uită zgribuliţi pe geam la un fulg apoi la altul. Iar copilul vrea să se joace între fulgii mari şi grei de alb, între alţi puştani cu sănii şi pungi de nylon ce umplu strada de chiote şi zurgălăi de glasuri inocente ce pângăresc curăţenia de alb a naturii. Curg încet pe străzi, într-o beatitudine exaltantă ce se furişează încet la suflet, acolo lângă inimă dezgheţând-o încet, încet. Voi lăsa copilul să zburde în voioşia lui mâine, nu azi…azi vreau să fiu om mare cu responsabilităţi şi îndoieli şi frustrări. Mâine dimineaţă va ieşi copilul din mine. Mâine…da…mâine….

Mă trezi de dimineaţă bătând în geamul de la baie, în care m-am oglindit şi m-am privit cu atenţie nerecunoscându-mă parcă de zâmbetul ce îmi atârna de la un capăt al feţei la altul. „Astăzi e timpul de joacă.”,mi-a spus gingaş copilul din mine. „Astăzi?”…of, uitasem!

Dar m-a luat de mână şi m-a tras afară în zapadă lăsându-mă să mă trântesc în disperarea întregii mele fiinţe de om matur până am scos din mine şi îndoiala şi frustrarea…până am redevenit copil. „Joacă-te cu mine!”, a zis copilul. Să mă joc…da, o să ne jucăm frumos şi am rămas pironit locului neştiind ce să fac. Uitasem să mă joc. Am luat neaua şi am început să modelez cu febrilitate forma unei case şi am construit-o din ţurţuri şi zăpadă proaspătă până ce obrajii mei s-au îmbujorat de fericirea descoperirii unei noi construcţii.Supărat copilul mi-a trântit de pământ magnifica construcţie. „Joacă-te cu mine, doar cu mine!”. A luat de jos un bulgăr de omăt şi l-a aruncat drept în faţa mea zgâriindu-mi pielea proaspătă, pătrunzând până în adâncul feţei cu ghearele-i minuscule. M-am ridicat de jos şi cu ură am aruncat înapoi un bulgăr gata pregătit să omoare plodul ce se cuibărise în viaţa mea. L-a lovit drept în faţa şi ştergându-se cu mâneca-i zdrenţuită a început să râdă încet, apoi mai tare şi mai tare de părea că tot universul se zguduie la auzul lui. Mi-am întins colţurile gurii într-o grimasă de uimire

…nu murise. Am luat alt bulgăr şi apoi altul, altul, altul de părea că nu voi găsi pe lume destulă nea să potolească setea mea de răzbunare. Şi el râdea, tot râdea…aşa candid şi inocent de părea că soarele iese din nori doar pentru el şi brazii se întrec într-o horă nebună în ritmul vioi al râsului de copil. Atunci am înţeles ce trebuia să fac. Am început să zâmbesc, să surâd, să râd, să hohotesc de parcă aş fi fost singur pe lume…şi eram…doar eu şi copilul din mine lăţiţi în zăpadă, desenând îngeri, apoi adunând nea pentru un Moş Crăciun uriaş pe care îl aşteptam în fiecare an, dar care nu venea la mine pentru că nu credeam în el. Şi aşa cu copilul alături au bătut viscole şi vânturi vii de primăvară, secetoasa vara şi frunzele zburând sub picioarele noastre, apoi la gura sobei cu cizmuliţele pregătite, bradul împodobit, nasul rece de promoroacă…până am devenit iar frumos şi viu.

                Într-o zi, a venit copilul şi mi-a spus că va pleca spre dimineaţă, dar eu să dorm liniştit căci altfel va plânge. De ce oare să plece? Era aşa de bine împreună…copil şi om mare unul lângă altul până am devenit copil şi copil. Dimineaţă era atunci când l-am văzut pentru prima oară şi dimineaţa pleacă. Drum bun copil drag, copil din mine…Să visezi frumos la noapte oriunde te-ar găsi ea, căci ştiu că îngerii te veghează. Hai dormi, că mâine eu voi fi copil, copilul ce râde, se joacă şi plânge, copilul ce iubeşte oamenii mari până ei devin iar copii…

Buzele se sprijină pe poala piciorului tău

Şchiopătând

Să nu ţi-o apese prea tare cu soare.